Versete

Reminescente de culori topite in negura amintirilor, picaturi de vise adunate de-a lungul serilor de septembrie, subterfugii nevinovate, perfect izolate de realitate, surasuri deluzorii abia schitate, farame de cuvinte molatice, taine tomnatice pe care ti le-am descifrat una cate una pana la ultima. Imi era dor de toate acestea, imi era dor sa le citesc in ochii tai puerili, in vorbele tale verosimile, in adierea tacuta a vantului care ma poarta mereu cu gandul la tine peste hotarele neconcordantelor.

Stiam ca va veni o zi in care ne vom reintalni, impacati, zambitori, fericiti cu ceea ce am fost candva impreuna. Mi-o imaginam senina, luminata inca de apusul unui soare primavaratic, lenes, aproape de perfectiune. Visam ca o sa ma iei de mana si o sa ma porti departe in mii de zari sculptate armonios, fara margini robuste, prin nuante de albastru ancestral. Speram sa fi ramas acelasi: compulsiv, sfidator, sincer.

Zambesc ori de cate ori imi amintesc acea seara de aprilie in care te-am revazut, in sfarsit, dupa atata timp. Eram emotionata peste masura, foarte curioasa,  gandurile zburau dezordonate pe langa mine fara vreo tinta anume. Erai tacut, condescendent, ma priveai pierdut, nerabdator. Aveam atatea lucruri sa-ti povestesc, povesti pe care numai tie ti le puteam spune, intamplari lipsite de importanta care numai pe tine te-ar fi putut amuza, dileme pe care numai tu le puteai dezlega. Ti-am simtit privirea calda, ochii de un verde hipnotizant ma priveau spasmodic si dintr-odata m-am simtit din nou in largul meu, sentiment pe care stiai atat de bine sa mi-l transmiti, m-am simtit din nou puternica, intangibila. Iti era atat de usor sa ma faci sa zambesc sincer, din toata inima, neconditionat. Ti-ai trecut mana peste umerii mei, jucandu-te in acelasi timp cu parul meu, gest atat de tipic pentru tine iar cuvintele si-au urmat drumul firesc, voioase, buclucase. Glasul tau imi parea atat de familiar, parca il stiam dintotdeauna, desi nu-l mai auzisem de foarte mult timp. Privirea ta scrutatoare imi inlatura orice teama, orice ezitare.

Totusi erai schimbat, ca si mine de altfel. Lipsea ceva. Acel ceva care ne tinuse candva impreuna in ciuda tuturor neintelegerilor, tuturor nepotrivirilor. Lipsea pasiunea sfasietoare care suplinea toate contradictiile, care ne facea sa prindem aripi si sa zburam cat mai sus, spre orizonturi fantomatice unde puteam fi doar noi doi, crepusculari dar totusi atat de vizibili unul peste celalalt.

Cu toate acestea imi place ce am devenit astazi, imi place sentimentul de siguranta pe care intotdeauna mi l-ai oferit, ador serile tarzii in care ne intalnim si vorbim vrute si nevrute, tot felul de prostii pe care le gasim atat de interesante si amuzante. Imi place ca am devenit prieteni.

Tags: povestire // 1 Comment »